Nu am fost o fire superstițioasă și nici n-am crezut niciodată în farmece, așa cum este o prietenă de-a mea care, pe lângă faptul că își ghidează viața după superstiții, mai este și de-a dreptul terorizată de tot felul de „semne” pe care, chipurile, le găsește pe covorașul de șters picioarele, de la ușa ei, scrie dedoamne.ro.

Este convinsă că o vecină de palier îi face farmece ca să-i ia bărbatul. De câte ori mă duceam la Elena, îmi povestea despre chestiile bizare pe care le găsea la ușă sau îmi spunea că nu e bine să ștergi masa cu un șervețel de hârtie, pentru că atragi sărăcia, că nu e bine să verși oțetul pe masă, că ai scandal în casă și alte asemenea lucruri. De la o vreme, am început s-o evit pentru că nu mai suportam să-i ascult lamentările. Elena avea un băiat, Marius, elev de liceu, un nebun și jumătate, care îi făcea maică-sii zile fripte. M-am întrebat, la un moment dat, dacă nu cumva el era au-torul „farmecelor” pe care și le imagina Elena, dorind să o aducă la exasperare.

Într-un fel, mă amuzam, dar știți cum se spune, că nu e bine niciodată să râzi de răul altuia, pentru că nu știi când te lovește și pe tine… Iată că, într-o zi, fiica mea, Mara, elevă în clasa a XI-a, a fugit de acasă, fără să-mi dea vreo explicație. în ziua aceea, le-am sunat pe toate prietenele ei, m-am dus la școală, am colindat străzile din zori și până în noapte, sperând să o găsesc. Nimic… Soțului meu, care era plecat pentru câteva luni în străinătate, nu i-am spus nimic, sperând că situația va reveni la normal. Oricum, în ultima vreme, dacă-i spuneam ceva, îmi răspundea indiferent:

— Nu am timp de așa ceva. Nu te poți ocupa singură? Lasă, că știi să le rezolvi pe toate…

Am apelat imediat la o cunoștință de-a noastră, Marius, care lucra în Poliție. Mi-a promis că se va ocupa personal de dispariția Marei, dar era convins că fiica mea nu pățise nimic grav.

— S-o fi îndrăgostit lulea și s-a mutat la iubitul ei, am avut multe cazuri de-astea… Hai, du-te acasă! Poate că a venit și Mara, cine știe?!

Vorbele lui nu m-au liniștit, însă. Trei zile și două nopți am plâns încontinuu, până când Marius m-a sunat și mi-a spus că a găsit-o pe Mara.

— Hai cu mine! Se droghează într-un cartier mărginaș, într-o clădire părăsită…

Mara, când m-a văzut, a început să țipe la mine să plec, că ea nu mai are familie și nu se mai întoarce acasă niciodată. Marius a intervenit imediat:

— Dacă nu vrei acasă, poate vrei să vii la Poliție! i-a spus, aspru. In cinci minute, vor fi toți amicii tăi ridicați și locul cură-țat!

Eu priveam în jur și nu-mi venea să cred că tot ceea ce vedeam era aievea. Erau mai mulți, fete și băieți. Dormeau pe jos, pe niște saltele îmbâcsite, adunate probabil de la gunoaie; toți, absolut toți, aveau brațele vinete de la „dozele” pe care și le injectau. Mara a venit acasă după mari insistențe și de teama Poliției. Eu am răsuflat ușurată, dar, după ce a făcut baie și a mâncat ceva, a început să tremure îngrozitor. Când se chircea, când se făcea covrig, când mușca din pernă și se zvârcolea în pat… M-am speriat tare, de unde să știu că fata mea cea cuminte și ascultătoare ajunsese dependentă de droguri și acum era în sevraj?

— Ajută-mă! Am nevoie de o doză ca să mă calmez! striga ea la mine.

Am sunat la o altă prietenă, Silvia, care era și medicul meu de familie, și i-am spus ce s-a întâmplat.

— Draga mea, are nevoie de ajutor de specialitate, nu poți s-o ții acasă în starea asta. Lasă-mă să dau niște telefoane și te sun apoi… Tu stai cu Mara, dar fii atentă, n-o lăsa să plece din casă chiar dacă sare la bătaie!

Aproape o oră, cât a trecut până când m-a sunat Silvia, am crezut că-mi pierd mințile. Mara a început să urle la mine că mă urăște, că trebuia s-o las acolo unde era, că doar acolo se simțea bine, că nu-i mai pasă de nimic. Până la urmă, a trebuit s-o încui în cameră, pentru că voia să plece. Silvia a trimis o ambulanță și Mara a fost dusă la un centru de dezintoxicare. Din păcate, după câteva zile a fugit din spital și s-a întors în „căminul” unde se simțea bine.

Mi-a dat un telefon și m-a anunțat că nu mă va ierta niciodată pentru ce i-am făcut și că ea nu poate trăi fără droguri și fără prietenii ei. în plus, m-a mai amenințat și că, dacă nu-i fac rost de niște bani, nu mai vrea să audă de mine și nici n-am s-o mai văd vreodată! și că, degeaba mai vin cu Poliția acolo, că nu îi voi putea opri niciodată „să ne facem o viață mai frumoasă”.

— Mara, te rog să te întorci acasă… i-am spus, izbucnind în plâns.

— Am să mă întorc acasă curând, mamă, îți promit, dar numai cu o condiție: dacă acum îmi faci rost de niște bani!

— Pentru droguri, nu-i așa? Nici nu mă gândesc! Sunt mama ta, nu pot să te distrug chiar eu… Mara, vino acasă și acceptă un tratament ca să te faci bine… — Vin mâine, dacă azi tu îmi dai niște bani! a zis. Pe cuvântul meu! Doar azi, mamă, și atât… Fac ce vrei tu dup-aia, dar dă-mi niște bani acum… Am să vin după-masă pe la tine să mi-i dai…

Mi-a închis, iar eu m-am prăbușit pe podea. Nu voiam să-mi ajut fata să se distrugă, nu voiam să cred că mă minte și mă agățam cu disperare de promisiunea ei de a se întoarce acasă dacă îi dădeam niște bani. De fapt, nici nu mai judecam… N-aveam bani în casă, eram înainte de leafă, așa că m-am gândit să-mi amanetez puținele bijuterii pe care le aveam, adică verigheta, lănțișorul cu cruciuliță pe care-l primisem de la mama la majorat și inelul pe care mi-al cumpărase Călin, soțul meu, când aniversaserăm zece ani de căsnicie, singurul cadou pe care mi-l făcuse vreo-dată în cei douăzeci de ani de când eram împreună.

Mi-am scos verigheta de pe deget și m-am dus să iau lănțișorul și inelul din cutiuța în care le păstram. Am găsit doar lănțișorul, inelul nu mai era. Atunci, am dat vina pe Mara care probabil îl furase cine știe când din casetă pentru a face rost de bani. Dar ce mai puteam face? Am luat verigheta și lănțișorul și m-am dus la casa de amanet pe care o deschisese în apropiere soțul unei vecine.

— Nu e bine să vă amanetați verigheta. știu că nu e bine nici s-o scoateți de pe deget… Mai bine lăsați-mi doar lănțișorul.

— N-am încotro, am nevoie de bani. Sper să nu le las multă vreme aici. După ce iau leafa, vin și le ridic…

În ziua aceea, cu speranță în suflet, i-am dat bani Marei, dar ea nu s-a întors acasă așa cum mi-a promis. Ba, mai mult, văzând că șantajul ei a mers, a continuat să-mi ceară bani.

— Încă o dată, mamă, te rog, și-ți promit că voi redeveni Mara ta cea dragă!

Nu știu de ce am crezut-o de fiecare dată, când ea m-a mințit încă de la început. Am greșit, știu, dar mi-era teamă că se va întâmpla ceva și mai rău, eu știu?!, că va începe să fure, să tâlhărească, poate chiar să dea în cap cuiva pentru a face rost de bani. în plus,

Mara venea acasă când îi dădeam bani și așa puteam s-o văd… De vorbit, nu vorbeam mare lucru, mânca ceva în grabă, golea frigiderul încărcându-și rucsacul cu de-ale gurii pentru „familia” ei, lua banii și pleca.

— Ești inconștientă, așa n-ai să rezolvi nimic! mă certa mereu Silvia. Ce faci, o încurajezi? într-o zi, ai s-o găsești moartă din cauza unei supradoze! De ce nu-i spui nimic lui Călin?

— Călin? Lui Călin nu-i mai pasă de mult nici de mine, nici de fată… în plus, sper ca Mara, până vine el, să se schimbe…

— Nu cred că lui Călin nu-i mai pasă de familia lui!

— Viața noastră nu mai e de mult așa cum era… Pleacă în străinătate de câte ori se ivește ocazia, nu mi-a mai spus o vorbă bună și nu m-a mai ținut în brațe de ani de zile… E foarte posibil să aibă pe altcineva, să știi!

— Exagerezi. Tu ce-ți imaginezi, că eu și Sergiu ne ținem tot timpul de mână și facem dragoste în fiecare zi? Nu, draga mea, dar… asta e! Cu cât ai mai puține așteptări, cu atât ai mai puține dezamăgiri. Eu cred că totuși ar trebui să-i spui despre Mara.

— Nu, nu cred că e bine. Situația poate reveni la normal până vine el. Dacă i-aș spune, mi-ar scoate ochii că nu am știut să-i dau Marei o educație bună, că nu am știut să o țin în frâu și m-ar ruga, ca de fiecare dată când avem o problemă, să rezolv totul cum știu… Nu cred că s-ar obosi să vină acasă mai repede și, astfel, să-și supere șeful! Deh, contează mai mult!

— Bine, cum zici tu, numai că nu ai ales cea mai bună cale pentru Mara… îi dai bani de câte ori îți cere!

Într-adevăr, așa făceam. Dacă nu aveam, mă împrumutam. și asta doar de teamă ca Mara să nu intre în vreo încurcătură sau să aibă probleme cu Poliția. Eram distrusă, dar nu știam cum să opresc acest joc. Într-o zi însă, am spus „STOP”! Mara a venit acasă și mi-a spus că este însărcinată și că vrea să păstreze copilul. Se droga, iar ea voia un copil… Atunci, am sunat-o disperată pe Silvia, ea a venit la mine, am luat-o pe sus pe Mara și am dus-o la o clinică particulară, unde a făcut avort.

Apoi, am internat-o iar într-un centru de dezintoxicare. De data asta, nu a mai reușit să fugă, a rămas acolo până la sfârșit. Curând după aceea, când mă mai liniștisem puțin, a venit o nouă lovitură pentru mine, din altă direcție.

Apoi, într-o zi, pe când eram la serviciu, secretara m-a anunțat că mă caută cineva. Era Rodica, o altă prietenă, care mă cam evita în ultima vreme și care voia să-mi spună ceva important. Mi-a fost imposibil să nu remarc din prima clipă în care ne-am văzut inelul care dispăruse din caseta de-acasă… 0 învinuisem degeaba pe Mara, Călin fusese hoțul! în plus, era însărcinată, se vedea destul de bine… Nu am apucat să o întreb nimic, căci ea mi-a zis:

— Am o relație cu Călin. El n-a vrut să-ți spună nimic, dar eu profit acum că e plecat și te anunț că vrea să divorțeze și să ne căsătorim. Evident, divorțez și eu. Nu a fost nimic… plănuit, pur și simplu s-a întâmplat. Eu sunt însărcinată. Am aflat imediat după ce a plecat. De fapt, cred că mai mult din cauza asta am vrut să-ți spun. Am aflat că ai probleme cu Mara, iar Călin…

— Călin știe de Mara și nu mi-a zis nimic la telefon?

— Crede că ești vinovată, a spus că ai răsfățat-o prea mult și nu are nicio pretenție, ți-o lasă ție în grijă. Vrea să ne creștem copilul în liniște și cu totul altfel decât ați crescut-o sau, mai exact, ai crescut-o tu pe Mara.

— Ieși afară! și să nu te mai văd în viața mea! El oricum nu m-a ajutat nicio-dată, așa că de-aia nici nu i-am zis nimic. Poate că tu o să ai mai mult noroc cu el. îți doresc mult succes!

În ziua aceea, m-am dus s-o văd pe Mara, aveam în sfârșit voie s-o vizitez. Redevenise fata pe care o știam; m-a strâns în brațe și m-a rugat să o iert, să o ajut și să fiu alături de ea. Eram fericită când am plecat de acolo și, cum era ziua de leafă, m-am dus și mi-am scos de la amanet lănțișorul.

— Și verigheta, nu? m-a întrebat domnul Mateescu, vecinul meu.

— Puteți s-o păstrați dumneavoastră, nu mai am nevoie de ea. Soțul meu nu mă mai iubește și va divorța.

— Îmi pare rău…

— Mie, nu! Nu e un soț bun, nu e un tată bun. în plus, de zgârcit ce este, i-a făcut cadou amantei sale chiar inelul pe care mi-l dăruise mie când am împlinit zece ani de căsnicie…

— Îmi pare rău… V-am spus că nu e semn bun să vă scoateți verigheta de pe deget. Mi-a fost gura spurcată.

— Așa a fost să fie…

Brusc, mi-am amintit de prietena mea Elena și superstițiile ei. Poate că avea dreptate, poate că era ceva cu ele… Am divorțat o lună mai târziu, când Călin a venit în țară și cărțile au fost date pe față. S-a însurat cu Rodica, care divorțase și ea între timp. Curând, li s-a născut fiul, Eugen. Nu știu care a fost viața lor, dar când băiețelul a împlinit patru ani, Rodica a aflat că are cancer… și atunci, m-a rugat, prin Călin, să merg s-o văd.

— Știu că sunt ultima ființă din lume care ar avea dreptul să-ți ceară ceva, dar vreau să te rog ca, după ce nu voi mai fi, să-l ajuți pe Călin să-l crească pe Eugen. știu că ți-am spus că tu ai stricat-o pe Mara, dar a fost o răutate… Ai avut dreptate și în privința lui Călin. Te rog, promite-mi că o să ai grijă de Eugen!

N-am putut s-o refuz. Acum, Eugen are șapte ani, e în clasa I și se înțelege bine cu Mara. Ea se ocupă mult de el și-l ajută la lecții. Călin nu locuiește cu noi, are o iubită cu mult mai tânără decât el și a renunțat destul de ușor la fiul lui pentru a-și recăpăta libertatea la care, se pare, ține cel mai mult. Noi trei însă, Mara, eu și Eugen, suntem fericiți și cred că asta contează cel mai mult.

CITESTE SI: POVESTE ADEVĂRATĂ. Bărbat sedus de sora iubitei sale. ” Am făcut dragoste în toaleta unui hotel şi…”

Articolul Poveste adevărată. „Rodica, prietena mea, a venit la serviciu şi mi-a spus că e amanta soţului meu…”. Incredibil ce a urmat apare prima dată în YUSMEDIA.RO.

“Îmi amintesc de parcă ar fi fost chiar ieri. Ce bine e să te întorci în timp şi trăieşti tihna zilelor de odinioară! S-a întâmplat cu ani în urmă. Era primul meu Crăciun departe de casă, în inima munţilor. Era primul meu Crăciun la o mănăstire, în bătrâna ctitorie a lui

Mircea cel Bătrân. Când am ajuns în faţa porţilor Coziei, aveam senzaţia că aştept la porţile Raiului. Eram năucită de splendoarea şi sfinţenia locului, de Oltul ce se izbea de zidul neclintit al mănăstirii. Mi se părea că cerul a coborât pe pământ şi că cete de îngeri intonau colinde.

E minunat să-ţi pui viaţa în slujba oamenilor în numele lui Hristos

Era în 1974, o perioadă în care niciunde nu puteai asculta melodioase colinde sfinte româneşti. Îmi mângâiau atunci auzul pentru prima dată. Erau cântate de călugări şi tineri elevi seminarişti. În această feerie l-am cunoscut pe cel cu care aveam să-mi împart mai târziu viaţa.

Poate vă întrebaţi ce aveam să ne tot spunem în aceste mii de rânduri. Ei bine, el încerca să mă determine să conştientizez ceea ce însemna misiunea preoţească şi ce mari răspunderi are cea care doreşte să-i fie alături unui viitor preot. Mi-am asumat cu responsabilitate o viaţă alături de un slujitor al Bisericii şi m-am dăruit lui cu toată fiinţa mea. Ştiam că alături de părinte nu-mi va fi uşor, dar l-am iubit şi când iubeşti totul devine atât de simplu!

Cum e să trăieşti pentru credincioşi

După căsătorie, mi-am urmat soţul în parohia unde a fost trimis. Era undeva, într-un sat, departe de tumultul oraşului unde crescusem. Acolo am trăit cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Totul părea desprins parcă dintr-o poveste. Îmi urmam soţul la biserică, îi împărtăşeam necazurile şi bucuriile din parohie. Era nemaipomenit! Mi-am dat seama că, de fapt, a fi soţie de preot înseamnă să participi efectiv la înalta misiune la care era chemat cel cu care am ales să-mi unesc destinul. Nu era deloc uşor, dar era atât de frumos!

La hirotesirea părintelui ca duhovnic, Preasfinţia Sa Eftimie mi-a spus că sunt jumătate de preot şi că, în orice împrejurare, va trebui să-i fiu alături. Şi aşa a şi fost. Îl aşteptam până târziu, când venea din parohie încărcat cu toate problemele enoriaşilor. Îl încurajam, îl sfătuiam, făceam planuri cum să ne ajutăm credincioşii şi încercam să le şi materializăm. Ne-am iubit credincioşii din parohie ca pe propria familie. Multe femei aveau probleme pe care se sfiau să le spună părintelui şi atunci eu eram puntea de legătură între ele şi duhovnicul lor.

Mă simţeam utilă şi foarte bucuroasă că pot face ceva pentru cei din jur. Eram respectaţi şi iubiţi de toţi sătenii. Niciodată nu-mi lipseau dulciurile din geantă, pe care le împărţeam copiilor cu care mă întâlneam pe drum sau la biserică. Aşa au trecut ca un fum 12 ani în acea parohie, în care nu am văzut nicio emisiune la televizor, pentru că nu puteam capta undele, dar ne umpleam timpul citind foarte mult şi bucurându-ne că împreună eram adevăraţi misionari.

Lupta pentru credinţă poate fi riscantă

Pentru merite deosebite, soţul meu a fost numit protoiereu şi mutat la oraş. Dar în suflete noastre, cei mai frumoşi ani de pastoraţie au rămas cei petrecuţi la ţară. La Bârlad am reuşit să ridicăm o bisericuţă închinată Maicii Domnului, pentru care părintele avea o evlavie deosebită.

Am botezat 60 de copii orfani, din casa de copii, şi am încercat să facem tot ce ne stătea în putere pentru noua parohie ce ne fusese încredinţată. Din nefericire, exact atunci când ni se părea că totul mergea foarte bine, Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare.

Soţul meu, preotul care lupta cu îndârjire pentru misiunea ce i-a fost încredinţată, a căzut secerat de o boală cumplită: leucemie acută mieloblastică. După spusele medicilor, ceea ce a dus la declanşarea bolii a fost o intoxicare radioactivă. Duşmanii au fost cei care încercau să pervetească ortodoxia prin tot felul de erezii, împotriva cărora părintele a luptat, asumându-şi marele risc. Cu toate intervenţiile, aici şi în străinătate, bunul meu părinte a plecat să slujească liturghia cosmică, alături de Marele Arhiereu Hristos.

În ziua în care eu împlineam 40 de ani, am primit cel mai trist cadou: văduvia. Am crezut atunci că viaţa mea se va opri în loc. Cu doi copii la liceu, plină de datorii şi cu sufletul zdrobit de durere, întorceam o nouă filă din cartea vieţii mele.

Dragostea trebuie să fie veşnică

Înainte de moarte, părintele îmi spunea că ar vrea să fiu o nouă Vitorie Lipan… Şi aşa a fost. Mi-am găsit refugiu în a ajuta în continuare pe cei din jur, aşa cum învăţasem alături de cel care îmi fusese prieten, soţ, tată la copii şi busola care m-a orientat spre Dumnezeu. Am scos două cărţi închinate părintelui: una cu predicile pe care le scrisese şi alta despre viaţa mea alături de un adevărat misionar a lui Hristos. Mi-a fost greu, dar copiii au fost cei care mi-au dat forţa de a merge mai departe şi m-au făcut să cred în continuare în dragostea pe care încă o port celui drag.

Am reuşit. Am doi copii minunaţi: băiatul, Iustin, a păşit pe urmele tatălui său şi a făcut studii teologice, acum fiind doctorand, iar fata, Elena, a terminat facultatea de jurnalistică şi un masterat în relaţii internaţionale.

Mă simt împlinită, dar cu o rană în suflet care, deşi pare să se închidă sângerează mereu. L-am iubit, îl iubesc şi-l voi iubi pe bunul meu soţ până când ne vom întâlni poate în veşnicie. Îmi pare rău că nu mi-a fost alături la cununia fiului nostru. M-am obişnuit să raportez orice moment al vieţii la dragostea pe care i-o port şi la toţi anii fericiţi pe care i-am trăit împreună.

E foarte frumos să trăieşti alături de un preot. Nu pot să nu vă sfătuiesc să vă gândiţi bine înainte de a vă hotărî să deveniţi preotese. Nu o faceţi din interes material, ci din dorinţa sinceră de a fi alături de mesagerul lui Dumnezeu pe pământ. E minunat să poţi să-ţi pui viaţa în slujba oamenilor, să-i iubeşti, să-i ajuţi şi să-i călăuzeşti spre Hristos. Cum Dumnezeu e iubire şi e veşnic, aşa şi iubirea noastră trebuie să fie veşnică.”

Sunt fericită şi împăcată că nu voi pleca alături de soţul meu fără să fi lăsat nimic important în urmă.

Articolul Poveste adevărată: „În ziua în care eu împlineam 40 de ani, am primit cel mai trist cadou: am rămas văduvă” apare prima dată în YUSMEDIA.RO.

Detaliul înfricoșător surprins de o tânără în poza de familie făcută în vacanță

Hynnice Trelfa a mers cu familia intr-o vacanta in Manchester unde s-a simtit de minune. Bineinteles ca au facut si poze pe care le-au urcat pe conturile de socializare.

Cand fata de 28 de ani a studiat mai bine una dintre poze a ramas fara cuvinte. Mana unei fantome se afla pe fundal fix langa iubitul ei. In urmatoarea secunda ea a postat din nou fotografia online in speranta ca cineva ii poate explica fenomenul paranormal.

„M-a luat cu tremurat si am inceput sa plang. Mi s-a ridicat tot parul pe mine si efectiv eram terifiata de ce vad. Stiu clar ca nu era nimeni in spatele nostru. Mai ales ca am facut o alta poza imediat dupa si acea mana nu exista”, a povestit Rhynnice.

Locatia, Dovestones Reservoir, are o istorie intunecata si anume ca multi oameni au murit acolo, ba chiar si in acea zi, in trecut.

Articolul Acesti tineri au plecat in vacanta si au facut cateva poze. Cand a ajuns acasa fata a studiat mai bine fotografiile. Ce s-a intamplat apare prima dată în YUSMEDIA.RO.

Nu de alta, dar gestul acestei femei ne demonstrează încă o dată că românii sunt oameni cu suflet de aur!

Spitalul clinic „Dr. Ioan Cantacuzino”, una dintre cele 19 instituţii medicale din subordinea Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti (ASSMB), are începând de luni o sală de operaţie complet nouă în cadrul secţiei de Chirurgie generală.

Potrivit unui comunicat de presă al ASSMB, una dintre cele patru săli de operaţie a fost complet reabilitată în urma unei donaţii, în valoare de 400.000 de euro. Din aceeaşi donaţie, secţia de Neonatologie a spitalului a fost dotată cu şase echipamente medicale moderne pentru îngrijirea nou-născuţilor.

„Aparatura din blocul operator al secţiei de Chirurgie este de ultimă generaţie şi a fost achiziţionată din fondurile Primăriei Municipiului Bucureşti. Din această săptămână, medicii sunt pregătiţi să opereze în condiţii moderne.

Cine este femeia care a făcut donația

Celelalte trei săli de operaţie din secţia de Chirurgie generală vor fi reabilitate şi ele în perioada următoare. În acest sens, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin ASSMB, a alocat în 2017 un buget de 150.000 de lei, necesar studiului de fezabilitate.

Donaţia de la Spitalul clinic Dr. Ioan Cantacuzino a fost realizată prin intermediul domnului Ion Balş, executorul testamentar al doamnei Sanda Cârciog-Rizescu”, se precizează în comunicat.

Sanda Cârciog-Rizescu a fost oromâncă stabilită în Marea Britanie de peste 30 de ani.

Articolul O româncă din Anglia a donat 400.000 de euro în România. Iată la cine au ajuns banii: nu s-ar fi așteptat niciodata apare prima dată în YUSMEDIA.RO.