,,Eu sunt învățătoare de 25 de ani, însă îmi amintesc și acum de Vlăduț. Murdar, singuratic, neîngrijit, nu învăța… La serbarea de 8 martie, mi-a adus cadou o brățară cu mărgele ciobite și o sticlă de parfum pe jumătate goală. Când mi-a zis ce e cu ele…” Săracul puișor, prin ce trecea

Să lucrezi cu elevii de școală primară nu este chiar ușor. O dată la patru ani, un învățător preia altă clasă, alți elevi.

De unii se atașează, cu câțiva ține legătura și pe alții îi uită complet. Până la urmă să fii cadru didactic este doar o meserie, nu?

Viața i-a reamintit unei învățătoare că meseria ei este foarte importantă, că este meseria care poate avea cel mai mare impact asupra unui om. Iată povestea ei:

,,La fiecare început de an școlar, o dată la patru ani, stau în fața unei clase și spun cea mai mare minciună. Le spun copiilor că îi iubesc pe toți la fel, că o să-i tratez pe toți la fel. Știu că e imposibil să fac asta.

Acum câțiva ani l-am observat din prima zi pe Vlad. Stătea în banca a patra de la geam. Nu se juca niciodată cu ceilalți copii, era mereu murdar și hainele lui nu erau niciodată îngrijite.

În primele luni începuse să îmi facă plăcere să îi umplu lucrările de pix roșu.

Lângă numele lui treceam mereu nota 4. Vlad nu se înțelegea cu nimeni, nu învăța și nici nu își dădea interesul.

La sfârșitul anului, am făcut testarea de sfârșit de semestru și am luat dosarele elevilor mei pentru a adăuga evaluarea mea pentru fiecare.

Când am ajuns la dosarul lui Vlad am citit evaluările educatoarelor sale. Toate spuneau că Vlad este un copil inteligent, cu potențial.

Educatoarea de la grupa mare a scris despre Vlad că se străduiește, deși mama lui este bolnavă de cancer, dar interesul lui pentru școală a scăzut.

Am rămas șocată.

La serbarea de Crăciun, fiecare copil mi-a adus un cadou. Vlad mi-a adus o cutie invelită neglijent în hârtie albă. Am ales să deschid cadoul lui de față cu toată lumea.

În pachet era o brățară de plastic cu biluțe de plastic ciobite și o sticlă de parfum pe jumătate consumată. Toți elevii au început să râdă, dar i-am întrerupt și i-am mulțumit lui Vlad spunând că este o brățară foarte frumoasă și chiar m-am dat cu parfum.

După serbare a venit la mine pentru a ne lua la revedere și mi-a spus că de acum miros exact cum mirosea mama lui care a murit.

Din acel moment m-am decis să încurajez mai mult, să lucrez mai mult cu el și să nu-l mai ignor. Până la sfârșitul anului devenise cel mai bun din clasă.

De atunci, în fiecare an primeam câte o scrisoare în fiecare an în care Vlad mă anunța că: am rămas profesoara lui preferată, că liceul a fost greu, dar a trecut și peste asta, că a terminat facultatea, masterul, doctoratul etc.

Anul trecut mi-a scris și mi-a povestit că se însoară. M-a invitat la nuntă și m-a rugat să stau în locul în care ar fi stat mama lui dacă ar mai fi fost în viață.

La nuntă am purtat brățara cu biluțele de plastic ciobite și am folosit parfumul de la Vlad. Parfumul pe care îl folosise mama lui în ultimul ajun de Crăciun petrecut împreună înainte să moară.”