POVESTI

Pe Alex l-am cunoscut la facultate, era coleg cu mine la Medicină. Ne-am căsătorit repede, dar ce să vedeți?! După nuntă mi-a zis că că a greșit când s-a însurat cu mine și a plecat. Am început să mă simt din ce în ce mai rău. M-am dus la medic și am avut un șoc când am aflat..” Groaznic ce i-a făcut bărbatul

ADVERTISEMENT

Am fost o tânără ambițioasă și, dacă nu aș fi făcut o alegere greșită, acum probabil aș fi fost un medic respectat. Din păcate, m-am îndrăgostit de bărbatul nepotrivit.

Acesta a fost momentul în care viața mea s-a schimbat cu 180 de grade… Acum nu-mi pare râu, fiindcă, în afară de amintirile urâte, Alex mi-a făcut un dar minunat: pe Simona, fiica noastră.

Pe Alex l-am cunoscut în primul an de facultate, el fiind coleg de grupă cu mine, la Medicină. Era un băiat studios, cu ambiții mari și care provenea dintr-o familie de medici. Ne-am apropiat unul de altul încă din primele zile și, treptat, am devenit nedespărțiți. Prin anul patru, iubirea pătimașă dintre noi ne-a făcut să nu mai suportăm să stăm o clipă unul fără celălalt, luând hotărârea de a ne căsători.

Părinții lui au fost de la început împotriva mea, neconcepând ca băiatul lor să-și lege viața de o amărâtă din provincie, cu părinți muncitori. După certuri interminabile și totodată zadarnice cu ai lui, Alex și-a luat lucrurile de acasă și s-a mutat cu mine, la gazdă.

Eu lucram deja de mult, ca să mă pot întreține pe tot parcursul facultății – ai mei nu aveau posibilități financiare -, aveam deci banii mei, dar el se bazase până atunci pe subvențiile părinților și nu știa cum e să trăiești strâmtorat…

După nunta noastră, părinții lui, supărați foc, nu i-au mai dat niciun leu, dar pretențiile lui au rămas neschimbate. Cu toate astea, deși vedea cât de greu o ducem, nu-și punea problema să-și găsească un serviciu, chiar și cu jumătate de normă, spunându-mi că nu poate lipsi de la cursuri, ca mine (se întâmpla deseori să nu pot ajunge la facultate).

ADVERTISEMENT

N-am insistat, fiindcă nu voiam să ne certăm și dragostea noastră să înceapă să pălească. Sau, cel puțin, eu îmi doream asta, fiindcă el, după ce ne-am luat diplomele, chiar când planurile noastre de viitor păreau să capete contur, mi-a zis brusc că s-a săturat să trăiască în lip-suri, că nu crede că viața noastră se va schimba cumva în bine, că a greșit când s-a însurat cu mine, și-a strâns lucrurile și s-a întors la ai lui. Probabil acum miza mai mult ca niciodată pe ajutorul părinților săi.

Cred că am plâns încontinuu o săptămână încheiată, până să-mi revin din șoc. Apoi, brusc, am început să mă simt rău. M-am dus la medic și așa am aflat că purtam în pântece copilul celui care tocmai mă părăsise…

Din nou au urmat zile și nopți de zbucium sufletesc, fiind-că acum voiam să fac o întrerupere de sarcină, acum îmi spuneam că mă voi descurca singură și că în niciun caz n-am să renunț la copilul meu!

Nu am făcut avort, nu am avut puterea. Dar nici nu l-am căutat pe Alex, care, din câte auzisem, își găsise deja post la un spital, să-i spun că în curând va deveni tată. Nu voiam să se întoarcă la mine din milă. Sau poate că nu s-ar fi întors, poate că eu și copilul am fi stat în calea desăvârșirii sale profesionale!

în perioada aceea, părinții mei, deși nu puteau fi zi de zi lângă mine, m-au încurajat cât au putut. La fel și Dana, fosta mea colegă de facultate și totodată bună prietenă.

ADVERTISEMENT

După ce am născut-o pe Simona, timp de opt luni, ea a fost tot timpul cu mine și fetița mea, încercând să mă ajute, apoi s-a măritat și s-a întors în orașul ei natal, ca medic. M-am descurcat foarte greu după ce a plecat, parcă nu mai știam să fac nimic. Fără să mai vorbesc despre faptul că, pe zi ce trecea, cheltuielile mele creșteau, iar eu nu aveam bani…

Disperată, am început să alerg de colo-colo, cu Simona de gât, să-mi caut de lucru. Nici gând să găsesc vreun post în vreun spital, așa că nu mai conta ce făceam, doar să am bani ca să îmi cresc copilul!

După câteva luni de căutări, mi s-a propus un post la un azil de bătrâni. Culmea, m-am bucurat de parcă mi s-ar fi oferit un post de directoare de spital! Apoi mi-am dat seama că mai aveam o problemă pe cap: ce făceam cu fetița cât timp eram la serviciu? Bani ca să plătesc o bonă nu aveam și nici mama nu se pensionase, ca să stea cu ea.

Dana m-a ajutat și de data asta. Văzându-mă atât de disperată, mi-a spus că o va lua pe Simona la ea, măcar pentru o vreme. Mama ei oricum era pensionară și putea avea grijă de ea. Cred că în seara aceea am zâmbit pentru prima oară după mult timp…

M-am dus valvârtej la căminul de bătrâni și i-am spus directoarei că accept postul. A doua zi, Dana a venit și a luat-o pe Simona, iar eu m-am prezentat la muncă. Acolo, din vorbă în vorbă, m-am împrietenit cu o doamnă care venea aproape zilnic la o prietenă de-a ei.

Era o doamnă la vreo 60-65 de ani, singură, nemaiavând-o decât pe prietena asta a ei, pe care rudele, de fapt, cei doi copii mai mari, o duseseră la cămin, ca să scape de ea. în două luni, biata femeie s-a și prăpădit, cred că de supărare… După ce s-a ocupat de înmormântarea prietenei ei, doamna Dorina, așa o cheamă, a venit la azil și m-a întrebat dacă n-aș vrea să locuiesc cu ea, să o ajut la treburile casei, în schimbul unui salariu decent și al unui adăpost.

ADVERTISEMENT

— Am încredere în tine, te-am tot urmărit când am venit pe aici. Ești o fată inimoasă. Mi-ai spus că ai o fetiță. Poți s-o aduci și pe ea, dacă vrei, că eu tot sunt singură și cred că mi-ar prinde bine puțină companie…

Nici nu știam cum ar fi mai bine pentru Simona. S-o las la Dana, iar eu să-mi caut de lucru la vreun spital, ca să nu-mi pierd dreptul de a profesa (ca medic, dacă nu-ți practici meseria un anumit timp, riști să nu mai poți profesa) sau s-o aduc acasă și să mă angajez la Dorina?

— Am o casă mare, aveți loc destul în ea. și nu vă cer niciun ban, am mare nevoie să stea cineva cu mine, fiindcă nu o duc bine cu sănătatea… N-are să-ți pară rău…
Am acceptat, în cele din urmă. Locuia într-adevăr într-o casă mare, de modă veche, pe care o redobândise de câțiva ani. Soțul ei murise, iar copii n-au avut. M-a luat în spațiu și am încheiat la notar un fel de act, din care reieșea că, după moartea ei, totul îmi rămânea mie, cu condiția să o îngrijesc până atunci. încet, încet, viața mea se aranja, deși, cândva, visasem să devin un medic re-numit…

Era multă treabă de făcut în ditamai casa, firește, dar nu făceam nazuri. De grădină și curte nu mă ocupam, fiindcă Dorina tocmise un vecin de-al ei, student, care mai făcea și el un ban de buzunar. Nu am întrebat-o niciodată de unde are atâția bani, dar nu am dus lipsă de nimic.

Vladimir, așa-l chema pe grădinarul nostru, era student la ASE, dar avea o mare pasiune: chitara! Nu trecea weekend în care să nu ne cânte la chitară, în curte. Simona se amuza copios, mai ales când o lăsa și pe ea să încerce.

La un moment dat, Dorina a început să se simtă tot mai slăbită, avea o formă de leucemie, putea trăi încă multă vreme cu ea, dar avea nevoie de îngrijiri. M-am dus la un spital și, cu ajutorul unui medic înțelegător de acolo, am făcut rost de tot ce-mi trebuia pentru perfuzii.

ADVERTISEMENT

De atunci, am fost nu numai menajera Dorinei, ci și medicul ei personal, ca să zic așa. Acolo, la spital, l-am revăzut însă și pe Alex… A trecut pe lângă mine de parcă aș fi fost invizibilă. Nu m-am putut abține și i-am zis:

— Bună, Alex! Ce mai faci?

El s-a întors spre mine și ochii lui s-au făcut mari:

— Ah! Ce surpriză! Nici nu te-am văzut! Eu fac bine, cu treabă, dar… tu ce mai faci?

Atunci m-am întrebat pentru prima oară dacă ar fi cazul sau nu să-i spun că are un copil. N-am făcut-o. Ce folos? Culmea este că abia atunci mi-am amintit și că noi doi încă n-am divorțat. Atâta pagubă! Aveau să îl divorțeze imediat ai lui, dacă ar fi fost nevoie!

ADVERTISEMENT

I-am zis că și eu fac bine, i-am întors spatele și mi-am văzut de drum. L-am auzit strigând ceva în urma mea, dar nu m-am oprit. Ce să-mi mai dau osteneala pentru un om care a trăit pe spinarea mea, ca un parazit, și m-a abandonat ca pe o haină veche?

Când Simona a împlinit 3 ani, am dat-o la grădinița din cartier. Avea program scurt și stătea cu copii de vârsta ei. Cât era ea acolo, eu am învățat de la Dorina să cos la mașină, așa că am început să și croiesc. îmi plăcea viața mea, deși nu asta visasem să fac când am plecat de acasă.

In afară de îngrijirile pe care i le dădeam Dorinei și injecțiile pe care li le făceam prietenelor ei, pierdusem orice legătură cu meseria pentru care mă chinuisem să învăț atâția ani.

Eu împlinisem 29 de ani și nu avusesem încă timp să urmez o specializare. Uneori, mi se făcea frică. Mă gândeam că, dacă i se întâmpla ceva Dorinei, eu și Simona ajungem muritoare de foame. știam că tot ceea ce era acum al ei va fi cândva al meu, dar dacă intervenea ceva și totul se întorcea la 180 de grade? în plus, eram tânără, fusesem studentă, trebuia să fac ceva cu viața mea! Simțeam tot mai acut dorința asta.

în ziua în care Dorina împlinea 70 de ani, m-a chemat la ea.

— Uite ce este, draga mea, ești ca și copilul meu, știu că te-am angajat ca menajeră și poate ți-am mâncat niște ani din viață…

ADVERTISEMENT

— De ce vorbești așa, Dorina?

— Pentru că ăsta e adevărul. Pe mine m-au lăsat de mult puterile și nici nu am avut încredere să-mi intre oricine în casă. Pe tine te-am plăcut de cum te-am văzut. Ești un om optimist, care nu se lasă doborât de greutăți. M-am gândit să-ți cer să faci un ultim efort pentru mine. Trebuie să reparăm casa asta, e bătrână și bolnavă, ca mine. Trebuie să avem puțin grijă de ea. Simona va începe curând școala, va trebui să-ți vezi și tu de viața ta. Ce spui?

Am fost total de acord, firește, era și căminul nostru. Câteva zile mai târziu, curtea ne era plină de muncitori. Totul a durat două luni de zile, a fost un adevărat coșmar. Pe lângă praful și mizeria care domneau absolut peste tot, eu trebuia să am tot timpul grijă ca muncitorilor să nu le lipsească nimic.

Am vorbit cu furnizorii de materiale, am învățat tot ce se poate învăța despre pereții de rigips, despre montarea geamurilor termopan, despre zugrăveală, tipuri de parchet și instalații sanitare. Când s-a sfârșit toată agitația asta, cred că mi-aș fi putut deschide o firmă de specialitate.

Toamna următoare, la două-trei zile după ce Simona a început școala, eu am primit actele de divorț acasă, la părinții mei, căci Alex nu știa unde locuiesc; probabil că părinții lui îi găsiseră în sfârșit o nevastă potrivită… și, într-o lună, eram o femeie divorțată.

Dorina m-a sfătuit apoi să-mi deschid o firmă de menajere. Deși la început am fost cam sceptică în privința asta, încet, încet, ideea a început să-mi surâdă și, într-un an, eram patroana unei astfel de firme. Am găsit câteva femei potrivite, am cumpărat, cu ajutorul Dorinei (nu știu ce m-aș fi făcut fără ea!), aspiratoare profesionale și tot felul de alte accesorii.

ADVERTISEMENT

în plus, m-am gândit ca, în cazul clienților vârstnici, să facem niște reduceri și să le acordăm și alte servicii precum: cumpărături aduse la domiciliu și mâncare gătită. Am botezat firma și i-am dat drumul. La început, a fost mai greu, dar, după șase-șapte luni, telefonul fără fir a funcționat perfect, așa încât aveam suficienți clienți pentru a mă considera mulțumită.

Pe unii dintre clienții noștri mai în vârstă, fetele îi ajutau chiar și să se îmbrace și să se spele. Foarte mulți locuiesc singuri. și, la fel ca Dorina, s-au temut să primească pe oricine în casă. și uite așa, din studentă la Medicină, am ajuns „menajeră-șefă”. Dar nu-mi pare rău. Consider că am făcut tot ce trebuia pentru ca viața copilului meu să fie bună.

Cu planul sentimental am stat mereu cam rău, de fapt, nici nu am avut timp de altceva în afară de muncă… Dar de curând, Vladimir, vecinul Dorinei, m-a invitat în oraș, ocazie cu care mi-a spus că este îndrăgostit până peste cap de mine. El a terminat de patru ani facultatea, s-a angajat economist la o firmă, dar la grădina Dorinei tot nu a renunțat. Sâmbăta și duminica, e la noi în curte, din plăcerea de a grădinări. Firește, ne cântă și la chitară…

— știu că ești surprinsă de ceea ce-ți spun, că tu niciodată nu m-ai privit alt-fel decât ca pe un bun vecin și prieten al Dorinei, dar n-ar strica să te gândești că ești de mult singură și că fetița ta poate că simte nevoia unei familii adevărate…

— Să înțeleg că te gândești la mai mult decât la prietenie? l-am întrebat, roșie toată la față.

— Eu îți vorbesc de iubire. Te-aș putea face fericită. V-aș putea face fericite… Nu vreau un răspuns acum, dar încearcă să vezi în mine bărbatul care te iubește… Ai timp cât vrei să te gândești. Nu mă supăr, orice răspuns mi-ai da, iar prietenia noastră va rămâne neclintită.

ADVERTISEMENT

De atunci, nu mi-a mai zis nimic. Mă lasă să-l descopăr așa cum e, un bărbat îndrăgostit de mine. și știți ceva? Pe zi ce trece, îmi doresc tot mai mult să fiu cu el…

O poveste foarte impresionanta! sursa fiind: all4romania.eu

ADVERTISEMENT
ADVERTISEMENT