Poveste adevărată. „Rodica, prietena mea, a venit la serviciu şi mi-a spus că e amanta soţului meu…”. Incredibil ce a urmat
M-am gândit să vă scriu pentru că, acum vreo șapte ani, când mi-am amanetat verigheta, căci era musai să fac rost de bani, mi s-a spus că nu e bine să fac asta, că e semn rău. Curând, eu si sotul meu am divorțat si de aceea mă tot întreb de atunci: oare noi doi am fi fost azi tot împreună, dacă nu aș fi lăsat-o acolo, chiar dacă știam că el iubea o altă femeie urma să aibă un copil cu ea? Mă îndoiesc, dar cine știe?!
Nu am fost o fire superstițioasă și nici n-am crezut niciodată în farmece, așa cum este o prietenă de-a mea care, pe lângă faptul că își ghidează viața după superstiții, mai este și de-a dreptul terorizată de tot felul de „semne” pe care, chipurile, le găsește pe covorașul de șters picioarele, de la ușa ei, scrie dedoamne.ro.
Este convinsă că o vecină de palier îi face farmece ca să-i ia bărbatul. De câte ori mă duceam la Elena, îmi povestea despre chestiile bizare pe care le găsea la ușă sau îmi spunea că nu e bine să ștergi masa cu un șervețel de hârtie, pentru că atragi sărăcia, că nu e bine să verși oțetul pe masă, că ai scandal în casă și alte asemenea lucruri. De la o vreme, am început s-o evit pentru că nu mai suportam să-i ascult lamentările. Elena avea un băiat, Marius, elev de liceu, un nebun și jumătate, care îi făcea maică-sii zile fripte. M-am întrebat, la un moment dat, dacă nu cumva el era au-torul „farmecelor” pe care și le imagina Elena, dorind să o aducă la exasperare.
Într-un fel, mă amuzam, dar știți cum se spune, că nu e bine niciodată să râzi de răul altuia, pentru că nu știi când te lovește și pe tine… Iată că, într-o zi, fiica mea, Mara, elevă în clasa a XI-a, a fugit de acasă, fără să-mi dea vreo explicație. în ziua aceea, le-am sunat pe toate prietenele ei, m-am dus la școală, am colindat străzile din zori și până în noapte, sperând să o găsesc. Nimic… Soțului meu, care era plecat pentru câteva luni în străinătate, nu i-am spus nimic, sperând că situația va reveni la normal. Oricum, în ultima vreme, dacă-i spuneam ceva, îmi răspundea indiferent:
— Nu am timp de așa ceva. Nu te poți ocupa singură? Lasă, că știi să le rezolvi pe toate…
Am apelat imediat la o cunoștință de-a noastră, Marius, care lucra în Poliție. Mi-a promis că se va ocupa personal de dispariția Marei, dar era convins că fiica mea nu pățise nimic grav.
— S-o fi îndrăgostit lulea și s-a mutat la iubitul ei, am avut multe cazuri de-astea… Hai, du-te acasă! Poate că a venit și Mara, cine știe?!
Vorbele lui nu m-au liniștit, însă. Trei zile și două nopți am plâns încontinuu, până când Marius m-a sunat și mi-a spus că a găsit-o pe Mara.
— Hai cu mine! Se droghează într-un cartier mărginaș, într-o clădire părăsită…
Mara, când m-a văzut, a început să țipe la mine să plec, că ea nu mai are familie și nu se mai întoarce acasă niciodată. Marius a intervenit imediat:
— Dacă nu vrei acasă, poate vrei să vii la Poliție! i-a spus, aspru. In cinci minute, vor fi toți amicii tăi ridicați și locul cură-țat!
Eu priveam în jur și nu-mi venea să cred că tot ceea ce vedeam era aievea. Erau mai mulți, fete și băieți. Dormeau pe jos, pe niște saltele îmbâcsite, adunate probabil de la gunoaie; toți, absolut toți, aveau brațele vinete de la „dozele” pe care și le injectau. Mara a venit acasă după mari insistențe și de teama Poliției. Eu am răsuflat ușurată, dar, după ce a făcut baie și a mâncat ceva, a început să tremure îngrozitor. Când se chircea, când se făcea covrig, când mușca din pernă și se zvârcolea în pat… M-am speriat tare, de unde să știu că fata mea cea cuminte și ascultătoare ajunsese dependentă de droguri și acum era în sevraj?
— Ajută-mă! Am nevoie de o doză ca să mă calmez! striga ea la mine.
Am sunat la o altă prietenă, Silvia, care era și medicul meu de familie, și i-am spus ce s-a întâmplat.
— Draga mea, are nevoie de ajutor de specialitate, nu poți s-o ții acasă în starea asta. Lasă-mă să dau niște telefoane și te sun apoi… Tu stai cu Mara, dar fii atentă, n-o lăsa să plece din casă chiar dacă sare la bătaie!
Aproape o oră, cât a trecut până când m-a sunat Silvia, am crezut că-mi pierd mințile. Mara a început să urle la mine că mă urăște, că trebuia s-o las acolo unde era, că doar acolo se simțea bine, că nu-i mai pasă de nimic. Până la urmă, a trebuit s-o încui în cameră, pentru că voia să plece. Silvia a trimis o ambulanță și Mara a fost dusă la un centru de dezintoxicare. Din păcate, după câteva zile a fugit din spital și s-a întors în „căminul” unde se simțea bine.
Mi-a dat un telefon și m-a anunțat că nu mă va ierta niciodată pentru ce i-am făcut și că ea nu poate trăi fără droguri și fără prietenii ei. în plus, m-a mai amenințat și că, dacă nu-i fac rost de niște bani, nu mai vrea să audă de mine și nici n-am s-o mai văd vreodată! și că, degeaba mai vin cu Poliția acolo, că nu îi voi putea opri niciodată „să ne facem o viață mai frumoasă”.
— Mara, te rog să te întorci acasă… i-am spus, izbucnind în plâns.
— Am să mă întorc acasă curând, mamă, îți promit, dar numai cu o condiție: dacă acum îmi faci rost de niște bani!
— Pentru droguri, nu-i așa? Nici nu mă gândesc! Sunt mama ta, nu pot să te distrug chiar eu… Mara, vino acasă și acceptă un tratament ca să te faci bine… — Vin mâine, dacă azi tu îmi dai niște bani! a zis. Pe cuvântul meu! Doar azi, mamă, și atât… Fac ce vrei tu dup-aia, dar dă-mi niște bani acum… Am să vin după-masă pe la tine să mi-i dai…
Mi-a închis, iar eu m-am prăbușit pe podea. Nu voiam să-mi ajut fata să se distrugă, nu voiam să cred că mă minte și mă agățam cu disperare de promisiunea ei de a se întoarce acasă dacă îi dădeam niște bani. De fapt, nici nu mai judecam… N-aveam bani în casă, eram înainte de leafă, așa că m-am gândit să-mi amanetez puținele bijuterii pe care le aveam, adică verigheta, lănțișorul cu cruciuliță pe care-l primisem de la mama la majorat și inelul pe care mi-al cumpărase Călin, soțul meu, când aniversaserăm zece ani de căsnicie, singurul cadou pe care mi-l făcuse vreo-dată în cei douăzeci de ani de când eram împreună.
Mi-am scos verigheta de pe deget și m-am dus să iau lănțișorul și inelul din cutiuța în care le păstram. Am găsit doar lănțișorul, inelul nu mai era. Atunci, am dat vina pe Mara care probabil îl furase cine știe când din casetă pentru a face rost de bani. Dar ce mai puteam face? Am luat verigheta și lănțișorul și m-am dus la casa de amanet pe care o deschisese în apropiere soțul unei vecine.
— Nu e bine să vă amanetați verigheta. știu că nu e bine nici s-o scoateți de pe deget… Mai bine lăsați-mi doar lănțișorul.
— N-am încotro, am nevoie de bani. Sper să nu le las multă vreme aici. După ce iau leafa, vin și le ridic…
În ziua aceea, cu speranță în suflet, i-am dat bani Marei, dar ea nu s-a întors acasă așa cum mi-a promis. Ba, mai mult, văzând că șantajul ei a mers, a continuat să-mi ceară bani.
— Încă o dată, mamă, te rog, și-ți promit că voi redeveni Mara ta cea dragă!
Nu știu de ce am crezut-o de fiecare dată, când ea m-a mințit încă de la început. Am greșit, știu, dar mi-era teamă că se va întâmpla ceva și mai rău, eu știu?!, că va începe să fure, să tâlhărească, poate chiar să dea în cap cuiva pentru a face rost de bani. în plus,
Mara venea acasă când îi dădeam bani și așa puteam s-o văd… De vorbit, nu vorbeam mare lucru, mânca ceva în grabă, golea frigiderul încărcându-și rucsacul cu de-ale gurii pentru „familia” ei, lua banii și pleca.
— Ești inconștientă, așa n-ai să rezolvi nimic! mă certa mereu Silvia. Ce faci, o încurajezi? într-o zi, ai s-o găsești moartă din cauza unei supradoze! De ce nu-i spui nimic lui Călin?
— Călin? Lui Călin nu-i mai pasă de mult nici de mine, nici de fată… în plus, sper ca Mara, până vine el, să se schimbe…
— Nu cred că lui Călin nu-i mai pasă de familia lui!
— Viața noastră nu mai e de mult așa cum era… Pleacă în străinătate de câte ori se ivește ocazia, nu mi-a mai spus o vorbă bună și nu m-a mai ținut în brațe de ani de zile… E foarte posibil să aibă pe altcineva, să știi!
— Exagerezi. Tu ce-ți imaginezi, că eu și Sergiu ne ținem tot timpul de mână și facem dragoste în fiecare zi? Nu, draga mea, dar… asta e! Cu cât ai mai puține așteptări, cu atât ai mai puține dezamăgiri. Eu cred că totuși ar trebui să-i spui despre Mara.
— Nu, nu cred că e bine. Situația poate reveni la normal până vine el. Dacă i-aș spune, mi-ar scoate ochii că nu am știut să-i dau Marei o educație bună, că nu am știut să o țin în frâu și m-ar ruga, ca de fiecare dată când avem o problemă, să rezolv totul cum știu… Nu cred că s-ar obosi să vină acasă mai repede și, astfel, să-și supere șeful! Deh, contează mai mult!
— Bine, cum zici tu, numai că nu ai ales cea mai bună cale pentru Mara… îi dai bani de câte ori îți cere!
Într-adevăr, așa făceam. Dacă nu aveam, mă împrumutam. și asta doar de teamă ca Mara să nu intre în vreo încurcătură sau să aibă probleme cu Poliția. Eram distrusă, dar nu știam cum să opresc acest joc. Într-o zi însă, am spus „STOP”! Mara a venit acasă și mi-a spus că este însărcinată și că vrea să păstreze copilul. Se droga, iar ea voia un copil… Atunci, am sunat-o disperată pe Silvia, ea a venit la mine, am luat-o pe sus pe Mara și am dus-o la o clinică particulară, unde a făcut avort.
Apoi, am internat-o iar într-un centru de dezintoxicare. De data asta, nu a mai reușit să fugă, a rămas acolo până la sfârșit. Curând după aceea, când mă mai liniștisem puțin, a venit o nouă lovitură pentru mine, din altă direcție.
Apoi, într-o zi, pe când eram la serviciu, secretara m-a anunțat că mă caută cineva. Era Rodica, o altă prietenă, care mă cam evita în ultima vreme și care voia să-mi spună ceva important. Mi-a fost imposibil să nu remarc din prima clipă în care ne-am văzut inelul care dispăruse din caseta de-acasă… 0 învinuisem degeaba pe Mara, Călin fusese hoțul! în plus, era însărcinată, se vedea destul de bine… Nu am apucat să o întreb nimic, căci ea mi-a zis:
— Am o relație cu Călin. El n-a vrut să-ți spună nimic, dar eu profit acum că e plecat și te anunț că vrea să divorțeze și să ne căsătorim. Evident, divorțez și eu. Nu a fost nimic… plănuit, pur și simplu s-a întâmplat. Eu sunt însărcinată. Am aflat imediat după ce a plecat. De fapt, cred că mai mult din cauza asta am vrut să-ți spun. Am aflat că ai probleme cu Mara, iar Călin…
— Călin știe de Mara și nu mi-a zis nimic la telefon?
— Crede că ești vinovată, a spus că ai răsfățat-o prea mult și nu are nicio pretenție, ți-o lasă ție în grijă. Vrea să ne creștem copilul în liniște și cu totul altfel decât ați crescut-o sau, mai exact, ai crescut-o tu pe Mara.
— Ieși afară! și să nu te mai văd în viața mea! El oricum nu m-a ajutat nicio-dată, așa că de-aia nici nu i-am zis nimic. Poate că tu o să ai mai mult noroc cu el. îți doresc mult succes!
În ziua aceea, m-am dus s-o văd pe Mara, aveam în sfârșit voie s-o vizitez. Redevenise fata pe care o știam; m-a strâns în brațe și m-a rugat să o iert, să o ajut și să fiu alături de ea. Eram fericită când am plecat de acolo și, cum era ziua de leafă, m-am dus și mi-am scos de la amanet lănțișorul.
— Și verigheta, nu? m-a întrebat domnul Mateescu, vecinul meu.
— Puteți s-o păstrați dumneavoastră, nu mai am nevoie de ea. Soțul meu nu mă mai iubește și va divorța.
— Îmi pare rău…
— Mie, nu! Nu e un soț bun, nu e un tată bun. în plus, de zgârcit ce este, i-a făcut cadou amantei sale chiar inelul pe care mi-l dăruise mie când am împlinit zece ani de căsnicie…
— Îmi pare rău… V-am spus că nu e semn bun să vă scoateți verigheta de pe deget. Mi-a fost gura spurcată.
— Așa a fost să fie…
Brusc, mi-am amintit de prietena mea Elena și superstițiile ei. Poate că avea dreptate, poate că era ceva cu ele… Am divorțat o lună mai târziu, când Călin a venit în țară și cărțile au fost date pe față. S-a însurat cu Rodica, care divorțase și ea între timp. Curând, li s-a născut fiul, Eugen. Nu știu care a fost viața lor, dar când băiețelul a împlinit patru ani, Rodica a aflat că are cancer… și atunci, m-a rugat, prin Călin, să merg s-o văd.
— Știu că sunt ultima ființă din lume care ar avea dreptul să-ți ceară ceva, dar vreau să te rog ca, după ce nu voi mai fi, să-l ajuți pe Călin să-l crească pe Eugen. știu că ți-am spus că tu ai stricat-o pe Mara, dar a fost o răutate… Ai avut dreptate și în privința lui Călin. Te rog, promite-mi că o să ai grijă de Eugen!
N-am putut s-o refuz. Acum, Eugen are șapte ani, e în clasa I și se înțelege bine cu Mara. Ea se ocupă mult de el și-l ajută la lecții. Călin nu locuiește cu noi, are o iubită cu mult mai tânără decât el și a renunțat destul de ușor la fiul lui pentru a-și recăpăta libertatea la care, se pare, ține cel mai mult. Noi trei însă, Mara, eu și Eugen, suntem fericiți și cred că asta contează cel mai mult.
